Fondatorii s-au desprins din cadrul benedictinilor și au ales să se întoarcă la respectarea riguroasă a Regulei formulate de Sf. Benedict din Nursia. Noul ordin monastic și-a luat numele de la prima abație fondată la Cîteaux în Franța. Primul lor conducător a fost Sf. Robert de Molesme, cel care, împreună cu 21 de membri, a înființat „Noua Mănăstire”. Regulamentul ordinului a fost denumit Documentul Iubirii, fiind consimțit de către papă în anul 1119. În această perioadă au luat ființă noi mănăstiri cisterciene: La Ferté în 1113, Pontogny în 1114, Clairvaux și Morimond în 1115.

Până la 1145 ordinul dispunea de peste 350 de stabilimente, devenind în a doua jumătate a secolului al XII-lea una dintre cele mai influente comunități religioase din Europa. Perioada de apogeu a fost urmată de un val de schimbări survenite în secolul al XIV-lea, în urma cărora a început declinul comunității cisterciene prezentă la acea dată în peste 1750 de mănăstiri. Perioada târzie a Evului Mediu nu a fost favorabilă principiilor monastice ale fraților albi. În timpul războiului de 100 de ani s-a accentuat din ce în ce mai mult fenomenul izolării mănăstirilor față de centrul de la Cîteaux. Urmașii acelor regi și aristocrați care s-au remarcat prin fondarea unor mănăstiri cisterciene, în calitate de patroni ai stabilimentelor, au recurs la micșorarea treptată a posesiunilor acestora. Ordinul a încetat să mai dispună de prestigiul necesar pentru a-și proteja mănăstirile de efectele războaielor civile din Germania și Italia.